05 aprilie 2011

Patimile lui Cristos

Patimile lui Cristos

de R.C. Sproul


Ori de câte ori se întâmplă un eveniment în istorie şi este consemnat, vorbim despre fapte. Şi uneori discutăm cele întâmplate – ce s-a spus, ce a fost înfăptuit, cum arăta şi aşa mai departe. Însă, odată ce adunăm datele rămânem probabil cu cel mai important element al înţelegerii noastre, şi anume întrebarea „Care este sensul a ceea ce s-a întâmplat?” V-aţi gândit vreodată la cruce în aceşti termeni? Gândiţi-vă la faptul că, atunci când Cristos a mers la Golgota, când a fost condamnat de romani şi crucificat, însemnătatea acestui eveniment a fost înţeleasă într-o mare varietate de moduri de către cei care au fost martori oculari. Unii dintre cei prezenţi au crezut că ceea ce văd este execuţia legitimă a unui criminal. Ne gândim la Caiafa care a spus că este de folos, pentru binele naţiunii, ca acest om să moară (Ioan 18:14). El l-a văzut ca un act politic de împăciuire. Amintiţi-vă punctul de vedere al lui Ponţiu Pilat. Amintiţi-vă perspectiva celor doi tâlhari care au fost răstigniţi lângă El. Amintiţi-vă impactul asupra sutaşului care L-a străpuns cu suliţa şi a spus „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu” (Matei 27:54). Se pare că fiecare a înţeles altfel însemnătatea crucii. Şi a fost o temă preferată de speculaţie pentru teologi timp de două mii de ani. Şi dacă veţi merge la librăriile de astăzi şi veţi examina diferitele şcoli de gândire teologică, veţi descoperi o mulţime de teorii diferite care concurează una cu alta în legătură cu ceea ce s-a întîmplat realmente pe cruce şi care a fost adevărata semnificaţie a crucii. Unii spun că a fost un act de ilustrare supremă a revărsării dragostei. Alţii îl văd ca actul suprem de curaj. Alţii spun „NU, este un act supranatural de răscumpărare”. Şi disputa continuă în felul acesta. Dar în Scripturi avem nu numai evanghelii ci şi epistole. Nu avem doar o relatare a ce s-a întâmplat, ci avem, cred, de la Dumnezeu Însuşi, propria Sa interpretare a acelor evenimente. Noi numim Biblia o consemnare a istoriei răscumpărării. Nu este istorie obişnuită, este istoria răscumpărării – istoria cu o semnificaţie răscumpărătoare.
      Haideţi acum să acordăm atenţie unui pasaj care este frecvent neglijat atunci când se caută însemnătatea patimilor lui Isus în termenii interpretării Noului Testament. Citesc din cel de-al treilea capitol al Epistolei lui Pavel către Galateni, de la versetul 13. Acest verset cuprinde şi rezumă întreaga învăţătură a capitolului: „Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii făcându-se blestem pentru noi – fiindcă este scris: «Blestemat e oricine este atârnat pe lemn»”. Tema „blestemului” pe care o accentuează Pavel în Epistola către Galateni cred că era clar înţeleasă de un iudeu învăţat din lumea antică. Dar în zilele noastre ea are o rezonanţă străină pentru noi. La ce ne referim atunci când vorbim despre „Blestemat este oricine atârnă pe lemn”? Ce vrea să spună Pavel atunci când afirmă că Isus a fost blestemat, că El a devenit blestem? Însuşi conceptul de „blestem” ne sugerează ceva superstiţios. Când ne gândim la cuvântul „blestem” avem în vedere comportamentul superstiţios din triburile primitive care folosesc practici de vrăjitorie şi tot felul de lucruri asemănătoare: păpuşi, reproduceri în miniatură ale unor persoane, care sunt străpunse de ace când un blestem este pus asupra cuiva. În zilele şi era noastră un blestem este considerat un lucru care aparţine unei ordini superstiţioase. Dar în termeni biblici are un înţeles foarte diferit.
       Blestemul în Vechiul Testament se referă simplu la judecata negativă a lui Dumnezeu. Este antonimul, opusul cuvântului „binecuvântare”. De exemplu, ne întoarcem la darea legii în cartea Deuteronom, când s-a încheiat legământul cu Israel. Nu există niciun legământ fără sancţiunile care-l însoţesc, prevederi pentru răsplătirea celor care păzesc termenii legământului şi, în acelaşi timp, prevederi de pedeapsă pentru cei care încalcă legământul. Prin urmare Dumnezeu spune poporului Său în mai multe ocazii: „Îţi pun astăzi înainte binecuvântarea şi blestemul.” (Deut. 11:26 şi urm.) Binecuvântaţi sunt toţi aceia dintre voi care împlinesc cerinţele legii, care le păzesc, care ascultă. Dar blestemat este orice om care Îl blasfemiază sau Îl huleşte pe Dumnezeu. Şi blestemat este orice om care comite crimă. Şi blestemat este orice om care face asta şi aia. Astfel blestemul este judecata lui Dumnezeu pentru neascultare, pentru încălcarea legii Lui sfinte.
      Prin urmare, ce înseamnă că Isus a devenit blestem? Haideţi pentru un moment să cercetăm cuvântul puţin mai mult pe calea contrastului. Cuvântul „binecuvântat” în termeni evreieşti este frecvent definit, nu atât de mult în termeni abstracţi şi de calitate, ci mai degrabă este definit în mod concret. Fericirea pentru iudeu însemna să fie în stare să se apropie de prezenţa lui Dumnezeu. Amintiţi-vă că în Vechiul Testament, după ce părtăşia cu Dumnezeu se destramă, oamenii pot totuşi să aibă un fel de relaţie cu Dumnezeu. Însă există un singur absolut interzis în Vechiul Testament. Adică, nimănui nu i se permite să vadă faţa lui Dumnezeu. Acest privilegiu este păstrat pentru împlinirea finală a răscumpărării noastre. Aceasta este viziunea dătătoare de fericire desăvârşită, speranţa pe care o avem că într-o zi vom putea să privim neînvăluiţi şi în mod direct faţa lui Dumnezeu. Acum ne aflăm încă sub mandatul: „niciun om nu poate vedea pe Dumnezeu şi să trăiască.” (Exod 33:20). Dar la evrei exista această speranţă că într-o zi pedeapsa pentru căderea omului va fi înlăturată. Amintiţi-vă binecuvântarea evreiască: „Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească. Domnul să facă să lumineze Faţa Lui peste tine şi să Se îndure de tine. Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine şi să-ţi dea pacea.” Există un paralelism aici. Domnul să te binecuvânteze; Domnul să facă să lumineze Faţa Lui; Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine. Iudeul spunea exact acelaşi lucru în toate cele trei stanţe. Şi, prin urmare modul concret în care israelitul înţelegea binecuvântarea sau fericirea era să fie în stare să privească faţa lui Dumnezeu. Şi astfel, în măsuri relative ne putem bucura de binecuvântare. Cu cât te apropii mai mult de relaţia finală personală sau directă cu atât eşti mai binecuvântat. Cu cât te îndepărtezi mai mult de această relaţie personală cu atât eşti mai blestemat.
      Aşadar, prin contrast, în Vechiul Testament blestemul lui Dumnezeu însemna să fii cu totul îndepărtat din prezenţa Lui nefiind în stare nici măcar să întrezăreşti de la distanţă lumina Feţei Lui (Ps. 4:6) sau să ai măcar o rază de speranţă a luminii strălucitoare ce radiază din faţa lui Iahve. Mai mult decât atât însă, a fi blestemat însemna să intri în locul întunericului absolut, în afara prezenţei lui Dumnezeu. Iar acest simbolism a fost transmis de-a lungul întregii istorii a lui Israel şi în liturghia poporului evreu. Chiar printr-o asemenea prezentare a tabernacului, acel cort al întâlnirii care era menit să simbolizeze pentru Israel promisiunea că Dumnezeu va fi în mijlocul poporului Său. Acest lucru era evidenţiat însăşi prin aranjarea taberii, pe care o rânduise Dumnezeu, ca triburile să-şi ridice corturile lor de o parte şi de cealaltă a tabernacului. Şi toate triburile se adunau în jurul punctului central al comunităţii unde era aşezat tabernaculul, locul prezenţei lui Iahve. Dumnezeu era în mijlocul poporului Său. Ca să intri până în capătul tabernacului trebuia să fii mare preot. Doar marele preot putea să intre în Sfânta Sfintelor, ultima încăpere, şi numai o zi pe an, la sărbătoarea Yom Kippur. Şi atunci, numai după împlinirea tuturor ritualurilor de spălare şi curăţire era posibil ca el să intre în acel loc sfânt.
      Şi amintiţi-vă că în Ziua Ispăşirii era sacrificat un miel pentru păcatele poporului. Însă pe lângă faptul că pe altar era sacrificat un miel, mai era un animal implicat. Vă amintiţi care? Ţapul ispăşitor. Ce se întâmpla cu ţapul ispăşitor? În mod simbolic preotul lua ţapul ispăşitor şi îşi punea mâinile pe el. Iar prin această acţiune liturgică preotul simboliza transferul păcatelor naţiunii asupra acestui ţap. Dar ce se întâmpla mai apoi este şi mai important. De îndată ce păcatele erau transferate asupra ţapului, acesta era izgonit din tabără în pustie, în acel loc arid al dezolării îndepărtate, în întunericul de afară, departe de orice apropiere imediată a prezenţei lui Dumnezeu. Într-un cuvânt, ce se întâmpla era faptul că ţapul primea blestemul. El era îndepărtat din ţinutul celor vii, îndepărtat din prezenţa lui Dumnezeu. Există o dimensiune interesantă a învăţăturii Noului Testament – să privim la Evanghelia după Ioan în care autorul îşi începe evanghelia astfel: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.” Acest fapt este greu de înţeles. Cum poate ceva să fie cu Dumnezeu şi totuşi să fie Dumnezeu? Şi întregul mister al Trinităţii a pus în încurcătură minţile noastre timp de secole. Ştim că există un sens în care Tatăl şi Fiul sunt una, dar totuşi, ei trebuie să fie diferiţi. Însă ei fiinţează într-o relaţie foarte unică. Iar relaţia, aşa cum o descrie Ioan, este realizată de cuvântul „cu”. „Şi Cuvântul era cu Dumnezeu...” În limba greacă sunt cel puţin trei termeni diferiţi care sunt traduşi prin cuvântul „cu”. Este cuvântul „sun” care înseamnă în mijlocul unei mulţimi, respectiv adunaţi împreună într-o sinagogă. Este cuvântul „meta” – alături sau lângă: doi oameni de mână, ei sunt unul cu celălalt sau unul lângă (alături de) altul. Dar este şi acest sens al lui „cu” definit de cuvântul grecesc „pros”, cuvântul pe care îl foloseşte Ioan în acest prolog. Şi este acelaşi cuvânt de bază care devine cuvânt rădăcină pentru cuvântul grecesc „faţă” – „prosopon”. Literalmente, ceea ce spune Ioan este că Tatăl şi Fiul se aflau într-o relaţie personală, directă, „faţă-n faţă”. Însuşi aspectul care este exclus din relaţia noastră cu Tatăl. Noi putem fi cu Dumnezeu şi iudeul putea fi cu Dumnezeu. El putea merge la tabernacul şi putea să fie cu Dumnezeu, însă ceea ce el nu putea niciodată să fie era „pros” Dumnezeu. El nu putea fi niciodată faţă-n faţă cu Dumnezeu. Însă uniunea perfectă dintre Tată şi Fiu a fost realizată în persoana lui Isus.
      De ce insist asupra acestui aspect? Dacă citim naraţiunea patimilor lui Isus, sunt anumite lucruri care ies în relief. În primul rând, Isus este judecat de neamuri. Şi El este dat în mâinile neamurilor, care erau străini de legământ (Efeseni 2:12). El a fost dat în mâinile neamurilor de propriul Său popor, aşa cum ne învaţă profeţii Vechiului Testament. „A venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit.” (Ioan 1:11). Însă după judecata Lui, făcută iniţial de Caiafa, Ana şi Irod, El este trimis romanilor pentru judecată. Iar romanii erau în afara legământului. Şi ce se întâmplă apoi? El este executat, nu prin mijloacele evreieşti de execuţie (prin lapidare sau împroşcare cu pietre. Şi s-a întâmplat în aşa fel că tocmai circumstanţele istoriei lumii din acel moment interziceau acea opţiune. Dacă pedeapsa capitală avea să fie exercitată acum, sub ocupaţia romană, trebuia să fie prin instanţele romane, aşa că trebuia să fie prin crucificare în loc de lapidare). Şi, prin urmare este semnificativ faptul că El este omorât de către neamuri în afara taberii. El este omorât în afara cetăţii Ierusalim. Este dus afară la Golgota. Toate aceste lucruri împletite împreună indică reconstituirea dramei ţapului ispăşitor, care primeşte blestemul. Pavel ne spune că în legea deuteronomică blestemul lui Dumnezeu este asupra oricăruia atârnă pe lemn. Nu este dat în mod necesar celor care suferă de o moarte prin lapidare. Dar Isus atârnă pe un lemn, împlinind în aceste detalii mărunte toate prescripţiile Vechiului Testament pentru executarea judecăţii divine prin abaterea blestemului lui Dumnezeu asupra unei persoane.
      De aceea Noul Testament vede moartea lui Isus nu ca un act izolat de curaj sau dragoste sau oricare din aceste lucruri (indiferent cât de mult ilustrează ele acest fapt), ci mai degrabă este perceput ca un eveniment cosmic, supranatural, o moarte ispăşitoare. Este un blestem care este revărsat asupra Lui pentru noi. Carl Bart, teologul elveţian (unul dintre cei mai mari teologi ai secolului al XX-lea), a spus că cel mai important cuvânt din tot Noul Testament este un cuvânt scurt din limba greacă format din patru litere: „uper”. Iar „uper” înseamnă simplu „pentru” sau „în locul”. Domnul Isus Cristos a murit pentru noi sau în locul nostru. El a luat blestemul legii pentru mine şi pentru tine. El a afirmat acest fapt în multe moduri diferite. „Nimeni nu-mi ia viaţa. Eu îmi dau viaţa pentru oile Mele.” „Eu îmi dau viaţa ca preţ de răscumpărare pentru oile mele.” Toate aceste imagini pe care le găsim în Noul Testament accentuează conceptul substituirii.
      Îmi aminstesc că odată, când am vorbit despre relaţia dintre vechiul legământ şi noul legământ, pe la mijlocul prelegerii mele, un om a sărit în picioare din spatele sălii. El s-a înfuriat şi s-a simţit ofensat când am sugerat că moartea lui Isus Cristos este o moarte ispăşitoare, o moarte substitutivă pentru alţi oameni. Şi acest om a sărit în sus şi a strigat din spatele sălii: „Acest lucru este primitiv şi obscen!” Iar eu l-am întrebat: „Ce aţi spus?” Auzisem ce a spus dar aveam nevoie de timp ca să-mi organizez gândurile, pentru că am fost întrerupt în mijlocul prelegerii mele. Iar el, jenat de izbucnirea lui, nu dorea să repete ce spusese. I-am zis: „Continuă.” El a spus: „Am zis că este primitiv şi obscen.” Iar eu am răspuns: „Acestea sunt două dintre cele mai potrivite cuvinte pe care le-am auzit vreodată pentru a descrie crucea.” Exact. Primitiv. Ce poate fi mai primitiv decât o legiferare sângeroasă ca aceasta, cu toată drama şi ritualurile implicate. Aproape ca tabuurile primitive. Am spus, este atât de simplă încât chiar persoanele cele mai needucate şi deficitare, care au nevoie cu disperare de ispăşire, o pot înţelege. Nu este uimitor că Dumnezeu pregăteşte o cale de răscumpărare pentru noi care nu este limitată la un grup intelectual de elită. Însă este atât de crasă şi elementară că persoana primitivă poate s-o înţeleagă. Şi totuşi, în acelaşi timp, ea este atât de profundă încât produce consternare şi uimire celor mai străluciţi teologi.
      I-am spus că îmi place mai ales cel de-al doilea cuvânt folosit de el – „obscen”. Este un cuvânt frumos fiindcă realmente crucea lui Cristos a fost cel mai obscen eveniment din istoria umană. Însuşi Isus Cristos a fost o obscenitate. Gândiţi-vă la momentul în care El se afla pe cruce, păcatul lumii I S-a imputat Lui exact ca în cazul ţapului ispăşitor. Obscenitatea criminalilor, obscenitatea prostituatelor, obscenitatea răpitorilor de copii, obscenitatea defăimătorilor. Toate aceste păcate care sunt atât de obscene încât profanează oamenii din această lume au fost la un anumit moment concentrate asupra unui singur om. Şi odată ce Cristos a acceptat aceasta, El Însuşi a devenit întruparea păcatului, imaginea absolută a obscenităţii. Doar un singur om a simţit durerea plinătăţii blestemului absolut al lui Dumnezeu asupra lui, şi acesta a fost Isus din Nazaret. Şi când a simţit-o, El a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Unii spun că El doar a citat Psalmul 22. Alţii spun că El era dezorientat de suferinţa Lui şi nu a înţeles realmente ce se întâmplă, simţind că Dumnezeu L-a părăsit. ‚Dumnezeu sigur nu avea să-L părăsească.’ Cu certitudine Dumnezeu L-a părăsit. Acesta este întregul aspect central al ispăşirii. Fără părăsire nu există niciun blestem. Există un sens foarte real în care Dumnezeu, la acel moment în spaţiu şi timp, a întors spatele Fiului Său. Daţi-mi voi să merg până la limita ereziei şi să spun că relaţia „pros”, pe care cel puţin Isus cel uman a experimentat-o cu natura divină, într-un anumit sens, intimitatea acelei relaţii a fost ruptă şi destrămată în acel moment când Dumnezeu a lăsat să se aştearnă întunericul. Şi Biblia ne spune că lumea a fost cuprinsă de întuneric. Dumnezeu Însuşi a depus mărturie în privinţa traumei acelui moment. Isus a fost părăsit. El a fost blestemat. Şi El a simţit asta din plin. Aceasta e ceea ce înseamnă cuvântul „patimă”, emoţie, simţire. Şi în mijlocul acestei patimi mă îndoiesc că El a fost conştient măcar de cuiele din mâinile Lui sau spinii de pe fruntea Sa, fiindcă El era îndepărtat de Tatăl. Nu pentru totdeauna, ci pentru un timp scurt. Dar lumina s-a aprins pentru tine şi pentru mine. A fost obscen. A fost frumos. Fiindcă prin aceasta într-o zi ca astăzi eu pot să experimentez plinătarea binecuvântării lui Israel. Şi pot privi cu faţa descoperită, direct în lumina feţei Dumnezeului meu. El a murit pentru mine.
                                                                                         sursa: RCR Website

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu